anuar antim 2010 format romania

8/17/2019 Anuar Antim 2010 Format Romania

1/530

ANALELE ASOCIA ŢIEI NA ŢIONALE A TINERILOR

ISTORICI DIN MOLDOVA

REVIST Ă DE ISTORIE

9

Bucureşti – Chişinău, 2010


2/530

Acest volum este editat cu sprijinul Institutului Cultural Român

ICR nu poartă răspundere pentru conţinutul lucrărilor

Autorilor le revine responsabilitatea ştiinţifică a lucrărilor publicate

Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova

Colegiul de redacţie:Redactor-şef

Dr. Sergiu Musteaţă, Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova

Redactor-secretar

Corina Rezneac, Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova

Membri:

Dr. hab. Eugen Sava, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei

Dr. Octavian Muntean, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”

Dr. Emil Dragnev, Universitatea de Stat din Moldova

Dr. hab. Valentin Tomuleţ, Universitatea de Stat din Moldova

Dr. Igor Şarov, Universitatea de Stat din Moldova

Dr. hab. Anatol Petrencu, Universitatea de Stat din Moldova

Dr. Octavian Ţâcu, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

Orice corespondenţă poate fi expediată pe adresa: Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova – ANTIM

Str. Ion Creangă nr.1, bloc central, birou 407

Chişinău, MD-2069, Republica Moldova

Telefon: +373 22 742436; Fax: +373 22 719169

e-mail: [email protected]

Analele Asociatiei Nationale a Tinerilor Istorici din Moldova

= ISSN 2069 – 5527


3/530

CUPRINS

ISTORIE ANTIC Ă ŞI MEDIEVAL Ă Florin SFRENGEU, Migraţia ungurilor spre Câmpia Pannonică în lumina cercetărilor din sudul Poloniei ................................................ 8 Ion EREMIA, Conceptul medieval al „trădării” reflectatîn cronografia din Ţ ara Moldovei ..........................................................22 Elena CARTALEAN, Semiotica trădării: discurs şi imaginela Macarie, Eftimie şi Azarie ..................................................................46 Valentin CONSTANTINOV, Succesiunea la tronul Ţării Moldoveiîn Evul Mediu ca un pretext pentru „trădare” .......................................70 Melentina BÂZGAN, Importanţa Condicii Marii Logofeţii(1692-1714) în istoriografia românească ...............................................82

ISTORIE MODERN Ă ŞI CONTEMPORAN Ă Igor Ş AROV, I. Liprandi versus decembriştii în istoriografie:între trădare şi „patriotism” ...................................................................92 Andrei ALEXANDRESU, Prezentarea geo-istoriei spaţiului românescmedieval în discursul istoriografic românesc din epoca totalitară .....111 Ana Maria Roxana PAICA, Tipuri de regimuri politice: democraţie,autoritarism şi totalitarism ..................................................................147 Sebastian RUSU, Guvernarea Goga-Cuza şi politica antisemită.......159

Sânziana PREDA, Memoria unei epoci: de la Homo Bohemicus la Homo Sovieticus ................................................................................170 Florin STAN, Evreii din Bucovina în timpul celui de-al DoileaRăzboi Mondial. Un studiu de caz inedit: Masacrul de la Ciudei(5 iulie 1941) .......................................................................................... 181Iulian GHERC Ă, „Rezistenţă prin credinţă”. Aspecte ale comunizăriiîn dieceza de Iaşi (1947-1953) ..............................................................197 Maxim MELINTI, Situaţia clerului din URSS în anii 1944-1953(schiţe istorice generale) ........................................................................206 Angela LISNIC, Angela CITAC, Gh. Bezviconi – „un român printrestrăini sau un străin printre români“ ..................................................218 Bogdan JITEA, Istorie şi film în România comunistă. Studiu de caz:Tudor (1962) .......................................................................................... 244 Alexandru MURARU, Între memorie şi recuperarea trecutului. Problema Basarabiei, a dilemelor sale identitare şi statale în gândirea politică a Regelui Mihai: interpretări şi reevaluări .............255 Angela LISNIC, Nadejda SCOBIOAL Ă, Un excurs istoric privind

situaţia învăţătorimii sovietice în documentele oficiale ale regimuluitotalitar .................................................................................................. 268


4/530

Georgiana FLOREA, Percepţii româneşti despre sfârşitul Primăveriide la Praga (iulie-august 1968) ............................................................287 Andreea-Iuliana B ĂDIL Ă, Participarea la sisteme de apărare colec-tive din perspectiva regimurilor totalitare. România în Tratatul de laVarşovia/NATO – studiu de caz ..........................................................306

Dorin CIMPOIEŞU, Restauraţia roşie în Republica Moldovaşi evoluţia regimului comunist restaurat (februarie 2001 –iulie 2009) .............................................................................................. 325 Mircea-Cristian GHENGHEA, The Communist Press in the Republicof Moldova – an exercise of virtual reality. Case study: “MoldovaSuverană” and “Comunistul” ...............................................................343 Dumitru ROMAN, Trădarea de Patrie în dreptul penalcontemporan ..........................................................................................351

DIDACTICA ISTORIEIIhor HYRYCH, Polina VERBYTSKA, Historical education inUkraine: the evolution from the ethnocentrism to the conceptof multiculturalism in the textbooks ..................................................... 358 Angela LISNIC, Sofia ARSENII, Impedimentele studieriiregimurilor totalitare în unităţile de învăţământ ale RepubliciiMoldova la nivel liceal ..........................................................................369 Vera B ĂB ĂL ĂU, Importanţa studierii istoriei orale în şcoală ...........384

Людмила ГУРСКАЯ, История, как известно, – память человечества, часть общей нравственности ................................. 399 Vera BALAN, Metode de lucru cu documentul .................................... 419 Lucica GAIBU, Folosirea metodei demonstraţiei la lecţia de istoriecu ajutorul reprezentărilor grafice: (tabele, scheme, hărţi, imagini, fotografii, tablouri) ................................................................................424 Lilia HACINA, Totalitarismul – fenomen al secolului al XX-lea .......432 Aurelia VICOL, Regimurile totalitare din Europa: fascismul italian,social-nazismul german, comunismul sovietic ....................................436

Aurelia VICOL, Holocaustul – eveniment f ără precedent în istoriaumanităţii .............................................................................................. 449 Adriana Elena DUMITRESCU, Posibile direcţii de abordare ale predării istoriei evreilor şi Holocaustului în gimnaziu, prin activităţiextracurriculare ..................................................................................... 459 Angela Lenţa-VASCAUŢ AN, Al Doilea Război Mondial(etapa iniţială ) ....................................................................................... 475 Ирина МАТУСАРОВА, Восстановление тоталитарного коммунистического режима в МССР (1944-1950 гг.) ....................481 Angela ZEAM Ă, Arcaşii lui Ş tefan – exemplu elocvent al luptei antico-


5/530

muniste ..................................................................................................499 Svetlana FAL Ă, Dezvoltarea economică a Republicii Moldova în anii dedupă proclamarea independenţei .........................................................510

Agenda Conferinţei FENOMENUL „TR Ă D ĂRII” ÎN ISTORIA

EUROPEI DE SUD-EST, Chişinău, 11 decembrie 2009 ....................517 Agenda Conferinţei internaţionale ISTORIE, CULTUR Ă Ş I CIVI-LIZAŢ IE ÎN EUROPA DE SUD-EST, ediţia a XI-a, Chişinău, 21-23aprilie 2010 ............................................................................................ 521

CONDIŢII DE PUBLICARE ÎN ANALELE ANTIM .......................... 531


6/530

ISTORIE ANTIC Ă ŞI MEDIEVAL Ă


7/530

8

Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova

MIGRA ŢIA UNGURILOR SPRE CÂMPIA PANNONIC Ă ÎN LUMINA CERCET Ă RILOR DIN SUDUL POLONIEI

Florin SFRENGEU, Oradea

Ungurii, înainte de a pleca spre noua lor patrie din centrul Europei,se implică în conflictul bizantino-bulgar, descris de cronicile bizantine1.Intervenţia ungurilor se face la cererea împăratului Leon al VI-leacel Înţelept (886-912), aflat în conflict cu Simeon cel Mare (893-927),ţarul bulgarilor. În fruntea ungurilor invadatori se afla Liunticas, fiullui Árpád. Episodul este sugestiv redat de către Georgios Kedrenos:

„Profund zguduit de această ocară adusă de Simeon, împăratul l-a trimispe patriciul Nichita numit şi Skleros, peste Dunăre, la turcii numiţiunguri, pentru a-i convinge să treacă fluviul şi să prăpădească pe câtle stă în putinţă Bulgaria. Iar el, intrând în contact cu turcii, după cei-a convins să ridice armele împotriva bulgarilor, a luat şi ostatici şi s-aîntors la împărat... Şi pe când Simeon se ocupa de armata lui Phocas,turcii trec fluviul şi pradă întreaga Bulgarie. Simeon îndată ce a aflatacest lucru, părăsindu-l pe Phocas, s-a întors împotriva turcilor. Arzândde dorinţa de a se bate cu bulgarii, aceştia, la rândul lor, trec Istrul, se

aruncă asupra bulgarilor şi-i înving straşnic. Simeon s-a salvat cu greu-tate (refugiindu-se) la Dorostolon, care se numeşte şi Drista...”2.

Trupele ungare au trecut la sud de Dunăre cu ajutorul flotei bizan-tine, iar după ce înfrâng armata condusă de Simeon, ajung până laPreslav, capitala bulgarilor. Ţarul e nevoit să se retragă în cetateaDrista şi, obligat de situaţie, oferă pace bizantinilor în condiţii favorabileacestora. În acelaşi timp răscumpără cu sume mari de la unguri prizoni-erii luaţi în timpul invaziei, pentru a-i convinge să se retragă din ţară. Astfel Simeon s-a dovedit a fi un bun diplomat, poate şi datorită faptuluică a petrecut mulţi ani la Constantinopol ca ostatic, unde a învăţat câteceva din tainele diplomaţiei bizantine, reuşind să scape din încleştareacelor două forţe3. Analizând informaţiile oferite de autorul anonim al

1 Leo Grammaticus în FHDR, II, p.653; Theophanes Continuatus în FHDR, II, p. 679;Georgii Monachi în ed. Im. Bekker, Bonn, 1838, p.357; Constantinus Porphyrogenitus, De administrando imperio, ed. Gy. Moravcsik, R.J.H. Jenkins, Washington, 1967, p.176-177, 250-251; Ioan Zonaras în FHDR, III, p. 211.

2 Georgios Kedrenos în FHDR, III, p. 135-137.3

V. Spinei, Migraţia ungurilor în spaţiul carpato-dunărean şi contactele lor cu româniiîn secolele IX-X , în ArhMold, XIII, 1990 (în continuare V. Spinei, Migraţia ungurilor...),p. 117-118.


8/530

9


analelor de la mănăstirea Fulda, cercetătorul român Victor Spinei estede părere că au fost două invazii ale ungurilor în Bulgaria, una în 895 şialta în 896, când sunt ajutaţi de bizantini să treacă Dunărea. Probabil că şi prima invazie a fost f ăcută tot la sugestia curţii constantinopolitane,aflată în conflict cu bulgarii de mai mult timp4.

În acelaşi spirit bizantin, ţarul Simeon face apel la duşmanii ungurilor,pecenegii, pe care îi determină, prin demersuri diplomatice, să participela o acţiune comună împotriva ungurilor. De altfel şi pecenegii, care eraupresaţi de către uzi, aveau tot interesul să ocupe teritoriile ungurilor.Convulsiile demografice din Est au fost provocate ca urmare a campanieidin 893 întreprinse de emirul samanid Isma’il ibn Ahmed în Turkestan. Au fost afectaţi karlucii, care împreună cu alţi turanici au f ăcut presiuniasupra uzilor. Atacul pecenegilor şi bulgarilor s-a produs într-un momentîn care o parte a trupelor ungureşti erau plecate într-o expediţie de pradă în 896, aşa cum am arătat mai sus. Locul confruntării, după cum indică Reginald de Prum, este situat în apropierea gurilor Donului (Thanais),însă autorul datează eronat confruntarea în anul 8895.

Tóth L. S., analizând izvoarele privitoare la acest război, are o altă viziune în ceea ce priveşte modul de desf ăşurare a acestor evenimente,locul şi anul6. Pe baza capitolelor 37, 38 şi 40 ale operei împăratuluiConstantin al VII-lea Porphyrogenetos, De administrando imperio,arată că războiul a avut loc, cu foarte mare probabilitate, în anul 895, iarlocul este neprecizat, într-o vastă regiune aflată între Don şi Dunăreade Jos. Se precizează că au avut loc mai multe bătălii între pecenegi şiunguri, pe Don, pe Nipru, precum şi pe alte fluvii şi râuri. EvacuareaEtelkuzului de către unguri este rezultatul mai multor bătălii pierdute,nu doar al unei bătălii decisive. Războiul care nu a durat prea mult aslăbit mult rezistenţa ungurilor, aceştia având pierderi grele, şi le-adistrus aşezările, în acelaşi timp, pecenegii s-au pregătit să-şi instalezeîntreaga populaţie în noile teritorii7.

Văzând cu nu mai pot face faţă pătrunderii pecenegilor, şi în urma

efectelor dezastruoase ale atacului pecenego-bulgar, ungurii, împreună cu aliaţii lor, cabarii, au luat decizia să părăsească teritoriile nord-pontice şi să se aşeze în zona Dunării de Mijloc, ce oferea bune condiţiipentru un mod de viaţă nomad. Zona le era cunoscută încă din a doua jumătate a secolului al IX-lea, când au fost solicitaţi să intervină îndisputele dintre moravieni şi franci8.4 Ibidem.5 Ibidem, p.118.6 Tóth L. S., Az etelközi magyar-besenyő háború, în Századok, 122, nr. 4, 1988, p.541-

576.7 Ibidem.8 V. Spinei, Migraţia ungurilor..., p.119–120, unde se prezintă pe larg şi teoria dublei


9/530

10


Nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte drumul urmatde unguri spre Câmpia Tisei şi Câmpia Pannonică. Numeroşi istorici,bazându-se pe mărturiile izvoarelor scrise, susţin că deplasarea s-a f ăcutprin pasul Verecke din Carpaţii Păduroşi, iar alţii susţin că această deplasare s-a f ăcut prin trecătorile Carpaţilor Orientali şi pe valea

Dunării, pe la Porţile de Fier. Informaţiile din vechile cronici ruseşti şimaghiare arată că în drumul lor spre Pannonia triburile maghiare autrecut pe lângă Kiev. Notarul anonim al regelui Béla ne spune că unguriiau trecut prin Halici, apoi, după ce au străbătut pădurea Hovos, au ajunsîn părţile Ungului, unde au ocupat Munkácsul (Mukacevo, în Ucraina)locuit de slavi. Din alt pasaj al aceluiaşi cronicar aflăm că ungurii auplecat de la Kiev, au trecut prin Vladimir şi Halici, apoi au coborât înPannonia.9 Un alt cronicar, Simon de Kéza, care s-a inspirat din alteizvoare decât Anonymus, arată că ungurii în drum spre Pannonia autrecut prin ţara pecenegilor, a cumanilor albi şi prin cetatea Kievului,apoi au ridicat o cetate după ce au ajuns la râul Ung.10 Şi vechea cronică rusească, Povestea anilor trecuţi, ne spune că ungurii au trecut pe lângă Kiev, venind din Răsărit, au mers apoi prin munţii cei înalţi, numiţi şiungureşti11.

Pe baza pasajelor ale cronicarilor amintiţi se poate considera că venirea ungurilor în centrul Europei s-a f ăcut prin pasul Verecke, consi-derat a fi marea poartă a migraţiilor din estul Europei spre Centru şi

Vest. Aceste afirmaţii sunt întărite în ultima vreme şi de o serie dedescoperiri arheologice, care jalonează traseul prezentat, precum şi deconstatarea că cele mai vechi complexe funerare atribuite ungurilor suntcele din bazinul superior al Tisei.

În Chronicon Pictum Vindobonense este consemnat un episod ce vineîn contradicţie cu relatările din cronicile mai sus amintite. Se relatează că în Ardeal ar fi fost ucis Álmos, tatăl lui Árpád, iar cei care l-au însoţitar fi rămas un timp acolo înainte de a pătrunde în Pannonia. După ceaduce o serie întreagă de argumente, pentru respingerea veridicităţii

acestei relatări, V. Spinei ajunge la concluzia că „nominalizarea Ardea-lului în pasajul referitor la sfârşitul lui Álmos din Chronicon PictumVindobonense este probabil fructul unei transcrieri greşite, în urma

descălecări. Adepţii acestei teorii acreditează ideea înrudirii dintre onoguri, care vinîn Pannonia în anul 670, şi unguri, care sunt văzuţi a fi descălecători secundari, deciexistenţa unei continuităţi între 670 şi 896. Teoria neconvingătoare a fost respinsă inclusiv de către o parte a istoricilor maghiari.

9 Anonymus, Gesta Hungarorum, cap. XII, apud I. A. Pop, Istoria Transilvaniei medie-

vale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, 1997, p. 61.10 Simon de Kéza, Cronica, apud I. A. Pop, op. cit., p. 165.11 Nestor, Cronica, apud I. A. Pop, op. cit., p. 20.


10/530

11


confuziei dintre erdő (=pădure) şi Erdő -elve (=dincolo de pădure), formamaghiară pentru Ultrasilvania, denumire substituită treptat cu Transil-vania. Prin urmare, în izvorul cronicii figura iniţial, probabil, termenulerdő , desemnând zona păduroasă Ung, unde ungurii au ajuns imediatdupă ce au traversat pasul Verecke.”12.

Descoperirile arheologice din sudul Poloniei pun în evidenţă traseulurmat de unguri spre Câmpia Tisei. În 1936 J. Pasternak a descoperitîn apropiere de Halici, la Krylos, două morminte cu resturi atribuiteungurilor. La distanţă de 40 de ani, la Przemysl13, în timpul construiriiunei case, s-a descoperit un mormânt de călăreţ al cărui inventar seaseamănă cu cel al mormintelor ungureşti din epoca cuceririi patriei.Descoperirea a fost încadrată grupei IV (după Bálint Cs.), alături descheletul uman fiind depuse şi oase de cal. Craniul calului era dispus lanivelul oaselor bazinului şi femurului, iar oasele de la picioarele caluluierau aşezate paralel cu tibia şi peroneul scheletului uman14. Inventarulmormântului cuprinde următoarele piese: un vas de ceramică (amforă)cu două torţi şi gâtul canelat de tip Horesm, o zăbală, două scăriţe deşa, trei vârfuri de săgeată, părţi metalice ce provin de la o tolbă, două catarame şi două pietre de amnar15. Mormântul a fost datat la sfârşitulsecolului al IX-lea şi atribuit pe baza inventarului funerar unui călăreţ din confederaţia maghiaro-cabară16.

În zona Carpaţilor nordici şi nord-estul Ungariei (pe Tisa superi-

oară), conform hărţii nr. 16 din lucrarea celor doi arheologi polonezi, A. Koperski şi M. Parczewski, s-au f ăcut următoarele descoperiri detip ungar vechi (morminte de călăreţi şi alte descoperiri): I. Polonia: 1.Chelmiec Polski, 2. Demblin, 3. Przemysl; II. Ucraina: 4. Beregovo, 5.Huszt, 6. Halic-Krylos, 7. Podpolozie, 8. Sval’ava, 9. Salamunova; III.Slovacia: 10. Biel, 11. Cierna nad Tisou, 12. Dobra,13. Košice, 14. Stredanad Bodrogom, 15. Svinica, 16. Vel’ky Kamenec, 17. Vojcice,18. Zemplin;IV. Ungaria: 19. Anarcs, 20. Beszterec, 21. Demecser, 22. Eperjeske, 23.Gáva, 24. Gégény, 25. Geszteréd, 26. Hajdúdorog, 27. Karos, 28. Kenézlő ,

29. Mádoc, 30. Nyiregyháza, 31. Rakamaz, 32. Rétkő zberencs, 33. Sáros-patak, 34. Szabolcs, 35. Szirmabesenyő , 36. Tarcal, 37. Tiszabercel, 38.Tiszabezdéd, 39. Tiszaeszlár, 40. Tiszalök, 41. Tiszatardos, 42. Tuszer,43. Újfehérto, 44. Zalkod, 45. Zemplénagárd17.

12 V. Spinei, Migraţia ungurilor..., p. 121.13 A. Koperski, M. Parczewski, Das Altungarische reitegrab von Przemysl (Sudostpolen),

în AAASH , XXXI, 3-4, 1979, p. 213-230.14 Ibidem, p. 214 şi fig. 4-6.15

Ibidem, p.216-221, fig. 7-10.16 Ibidem, p. 228.17 Ibidem, p.227, 229.


11/530

12


În urma vizitei efectuate în iunie 2008 la Muzeul de Istorie al OraşuluiPrzemysl şi a discuţiilor avute cu arheologul Andrzej Koperski, am aflatcă la Przemysl s-a descoperit şi un cimitir cu 16 morminte de bărbaţi,femei şi copii atribuit unui grup de unguri, care au sosit în zonă la sfâr-şitul secolului al IX-lea şi au staţionat în acest punct strategic, probabil,

până în primul sfert al secolului al X-lea, asigurând, astfel, timp de 2-3decenii apărarea acestei trecători importante din Carpaţii nordici18.

La frontiera polono-ucrainiană, în apropiere de Przemysl, la Sudova Višnia, departamentul Lvov din Ucraina, în 1962 a fost descoperit unmormânt solitar de femeie, cu un inventar bogat.19 Din cele 15 categoriide obiecte de podoabă, un număr de şapte au fost datate în perioadacuceriri patriei de către unguri, mai exact de la sfârşitul secolului alIX-lea până la sfârşitul secolului al X-lea: cerceiii de argint sub formă depandantive sferice, pandantivele sub formă de frunză, plăcile cu orna-ment vegetal, marile şi micile plăci rozetă, inelul cu montură şi apli-cile decorate. Perlele din argint cu mici ridicături şi brăţările trase înfir de argint au fost încadrate în secolele X-XI, iar perlele din sticlă detip segmentar şi perlele din pastă opacă, după jumătatea secolului alX-lea20. Pe baza acestor podoabe, cu numeroase analogii în spaţiul estşi central european, în principal, mormântul a fost datat în secolul alX-lea şi marchează un traseu al contactelor personale dintre unguri şiledziani, de aici şi numele de lengyel pe care ungurii l-au dat mai apoi

tuturor triburilor poloneze21

.Contactele dintre locuitorii Poloniei Mici (Malopolska) şi ai Ruteniei(Halych Ruthenia) cu ungurii, înainte de prima jumătate a secolului alX-lea, dar şi cele stabilite ulterior, în secolele XI-XIII, sunt analizateîn lumina descoperirilor arheologice şi a toponimiei, mai recent, decătre Marek Florek22. Şi acest cercetător ajunge la concluzia că desco-peririle arheologice aparţinând orizontului vechi maghiar (896-955/973)din această regiune (1. Czechowice, 2. Halicz-Krylos, 3. Haliczany, 4.

18 A. Koperski, Cmentarzysko „staromiadziarskie” w Przemyslu, în Prace I MaterialyMuseum Archeologicznego I Etnograficznego w Lodzi, Lodz, 29, 1985, p. 261-267; Idem,Groby wojownikow z koniem na cmentarzysku „staromadziarskim” w Przemyslu, în M.Dulinicz (red.), Slowianie I ich sasiedzi we wczesnym sredniowieczu, Warszawa-Lublin,2003, p. 365-374; Idem, Potczatki Przemysla w swietle zrodel arceologicznych, în W Przemyslu kiedys…, Przemysl, 2006, p. 44.

19 E. Dabrowska, Éléments hongrois dans les trouvailles archéologiques au nord des Karpates, în AAASH , 31,1979, p. 341-354.

20 Ibidem, p. 343-352, fig. 3-4.21 Ibidem, p. 354.22

M. Florek, Osadnictwo grup ludnosci z terenu Wegier w Malopolsce i na Rusi Halickiejw XI-XIII w. w swietle zrodel archeologicznych i toponomastycznych, în Wczesne sred-niowiecze w Karpatach polskich, Krosno, 2006, p. 729-740.


12/530

13


Igolomia, 5. Cracow, 6. Naszacowice, 7. Przemysl-Zasanie, 8. Radymno,9. Sadowa Wisznia) unele pot fi interpretate ca urme ale trecerii ungu-rilor prin sudul Ruteniei în migraţia lor, iar altele pot fi legate de incur-siunile de jaf ale ungurilor în teritoriul Poloniei Mici. Mormintele desco-perite la Przemysl, Halych şi Sadowa Wisznia îl fac pe acelaşi cercetător

să creadă că acestea ar putea fi şi dovezi ale unei dominaţii temporaremaghiare asupra triburilor slave locale23.

Pe baza inventarului lor, mormintele maghiare din secolele IX-X auputut fi încadrate cronologic în două orizonturi distinctive, primul careconţine vestigii vechi maghiare (cu care ungurii au venit din stepa euro-asiatică: piese de harnaşament, arme, obiecte de podoabă), iar al doileacu necropole de tip Bijelo-Brdo. Cel de-al doilea nu este specific doarmaghiarilor, având un caracter eterogen (slavi, populaţii germanice,români, romanici pannonieni). Inventarul specific primei faze a culturiiBijelo-Brdo (960 – mijl. sec. al XI-lea) este compus, în principal, din:pandantive lunulare, inele de tâmplă cu capătul în formă de S, brăţăridin sârmă torsionată, cercei de tip ciorchine24.

SUMMARYHungarians’ Migration to the Pannonian Field in the Light

of the Researches in the Southern Poland

Hungarians, before leaving for their new homeland in the centre ofEurope, where involved in the Byzantine-Bulgarian conflict, describedby the Byzantine chronicles. Hungarians intervention is made at therequest of the Emperor Leo VI the Wise (886-912) being in conflict withSimeon the Great (893-927), the tsar of the Bulgarians. The head of theHungarians invaders was Liunticas, Árpád’s son.

The Hungarian troops crossed to south of the Danube with the helpof the Byzantine fleet and after they defeat Simeon’s army, they arrive

at Preslav, the Bulgarians’ capital. The tsar is forced to retreat to thefortress of Drista and obliged by circumstances, gives peace to Byzantinesin favourable conditions to them. Analyzing the information provided bythe anonymous author of the Annals of Fulda monastery, the Romanian

23 Ibidem, p. 729-731; în continuare sunt prezentate toponimele din aceaşi regiune deri-vate din etnonimele „ungur” sau „kawar-kabar”, în număr de 19, ce datează din peri-oada secolelor XI-XIII.

24 J. Giesler, Untersuchungen zur Chronologie der Bijelo-Brdo Kultur. Ein Beitrag zur Archäologie des 10. und 11. Jhdts. im Karpaten-becken, în Prähistorische Zeitschrift,

56, nr. 1, 1981, p. 3-167; Kiss A., Zur Frage der Bjelo-Brdo Kultur, în AAASH , XXV, 3-4,1973, p. 327-340; Z. Vana, Madari a Slovane ve svetle archeologickych X-XII Stoleti, înSlav. Arch., II, 1954, p. 51-104.


13/530

14


scientist Victor Spinei is of the opinion that there were two invasions ofthe Hungarians in Bulgaria, one in 895 and one in 896, when the Byzan-tines helped them to pass the Danube. Probably, the first invasion wasalso made at the Constantinopolitan court’s suggestion, in conflict withthe Bulgarians for more time.

In the same Byzantine spirit, the tsar Simeon calls the enemies of theHungarians, the Pechenegs, they being determined, through diplomaticmethods, to participate to a joint action against the Hungarians. Otherwise,the Pechenegs who were pressed by the Uzi, had to hold the whole inte-rest of all Hungarians’ territories. The Bulgarians and Pechenegs’ attackoccurred at a time when a part of the Hungarian troops left in a maraudingexpedition in 896, as shown above. The place of confrontation, as indicatedby Reginald of Prum is located near the mouths of Don (Thanais), but theauthor makes a wrong dating of the confrontation in the year 889.

Tóth L.S., analyzing the sources regarding this war, has another visionin relation to the manner of going off these events, the place and year.Based on the Chapters 37, 38 and 40 of the work of Emperor Constan-tine VII Porphyrogenetos, De administrando imperio shows that the wartook place, very likely, in the year 895, and the place unmentioned, in avast region located between Don and the Lower Danube. They mentionthat there were more battles between the Pechenegs and Hungarians,on the Don, on the Dnieper and other rivers and tributaries. The evacu-

ation of Etelkuz by Hungarians is a result of many lost battles, not onlyof a decisive battle. The war has not lasted too long weakened the resis-tance of the Hungarians, who had great losses, and their settlementsbeing destroyed, while the Pechenegs were ready to install the entirepopulation and in new territories.

Seeing they cannot face the Pechenegs’ penetration and after thedisastrous effects of the Pechenego-Bulgarian attack, the Hungarians,with other of their allies, the Kabars have decided to leave the Nort-hern-Pontic territories and to settle in the Middle Danube area, which

offered good conditions for a nomadic way of life. They were known thearea since the second half of the 9th century, when they were asked tointervene in the disputes between the Moraviens and French.

Based on the mentioned historiographers’ passages it may considerthat Hungarians’ coming in the centre of Europe was made up by thepath Verecke, believed to be a big gate of the migrations from the EasternEurope to Central and West. These claims are reinforced recently by aseries of archaeological discoveries, which sets out the present route aswell by the ancient funerary complex assigned to the Hungarians arethose of the upper Tisa basin.


14/530

15


The archaeological discoveries in the Southern Poland show theroute followed by the Hungarians to Tisa Plain. In 1936, J. Pasternakdiscovered near Halici, at Krylos, two graves with scraps assigned tothe Hungarians. At a distance of 40 years, at Przemysl, while building ahouse, a rider’s grave was discovered which inventory is similar to that

of the Hungarian graves from the epoch of conquering the country. Thediscovery was framed in the group IV (according to Bálint Cs.), beside thehuman skeleton being stored horse bones. The horse skull was disposedat the basin and femoral bones level and the bones of the horse’s feetwere placed parallel with the tibia and fibula of the human skeleton. Thegrave inventory contains: a ceramic vessel (amphora) with two handlesand grooved neck of type Horesm, a curb, two stirrups, three vertices ofarrow, metal parts coming from a quiver, two buckles and two stones offlint steel. The tomb was dated on the end of the 9th century and basedon a rider’s funerary inventory of the Hungarian-Kabar confederation.

In the north and north-eastern Carpathians area Hungary (the upperTisa), as to map no. 16 of the work of the two Polish archaeologists, A.Koperski and M. Parczewski they have made discoveries of old Hunga-rian type horse graves and other discoveries.

Following the visit in June 2008 at the History Museum of the City ofPrzemysl and the discussions we had had with the archaeologist AndrzejKoperski, we found that in Przemysl was also discovered a cemetery

with 16 graves of men, women and children assigned to a group ofHungarians who arrived in that area at the end of the 9th century andstationed at that strategic point, probably until the first quarter of the10th century, thus providing for a period of 2-3 decades the defence of thisimportant path in the Northern Carpathians.

At the Polish-Ukrainian border, near Przemysl, at Sudova Višnia, thedepartment Lvov in Ukraine in 1962 was discovered a woman solitarygrave with a rich inventory. Of the 15 categories of objects of ornament,a number of seven were dated during the conquests of the country by

the Hungarians, specifically at the end of the 9th century until the end ofthe 10th century: silver earrings spherical pendant shaped, leaf shapedpendants, plates with plant ornament, large and small rosette plates,the ring with setting and decorated applications.

The contacts between the habitants of the Small Poland (Malopol-skie) and Ruthenia (Halych Ruthenia) with the Hungarians before thefirst half of the 10th century but, also the later established in the 11th-13th centuries, are analyzed in the light of the archaeological discoveriesand of the toponymy, more recently, by Marek Florek. This researcheralso concludes that the archaeological discoveries of ancient Hungarian


15/530

16


Foto 1: Muzeul din Przemysl.

horizon (896-955/973) in this region (1. Czechowice 2. Halicz-Krylos 3.Haliczany 4. Igolomia 5. Cracow, 6. Naszacowice 7. Przemysl-Zasanie8. Radymno, 9. Sadowa Wisznia), some can be interpreted as traces ofHungarians passage through the Southern side of Ruthenia in theirmigration, and others may be related to the incursion of robbery of the

Hungarians on the territory of Small Poland. The graves discovered atPrzemysl, Halych and Sadowa Wisznia make the same researcher tothink that they could be also evidences of a temporary dominance of theHungarians on the local Slavic tribes.

Based on their inventory, the Hungarian graves from the 9th and 10th centuries were classified chronologically into two distinctive horizons,the first containing old Hungarian vestiges (with which the Hungarianscame from Euro-Asian steppe: pieces of gear, weapons, objects of orna-ment) and the second type with necropolises of Bijelo Brdo type witha heterogenic character (Slavs, Germanic people, Romanians, RomanicPannoniens). The inventory specific to the first phase of the Bijelo Brdotype culture (960 – the middle of the 11th century) is mainly composed of:lunulare pendants, temple rings with S shaped end, torsion wire brace-lets, and bunch type earrings.


16/530

17


Foto 2: Mormânt de călăreţ maghiar expus în muzeul din Przemysl.


17/530

18


Foto 3: Mormânt de călăreţ maghiar expus în muzeul din Przemysl –

detaliu cu piese din inventar.


18/530

19


Foto 4: Afişul cu cimitirul vechi maghiar descoperit pe str. Rycerskie din Przemysl (sfârşitul secolului al IX-lea – primul sfert al al secolului al X-lea).


19/530

20


Foto 5-6: Din inventarul mormintelor din cimitirul vechi maghiar descoperit pe str.Rycerskie din Przemysl (sfârşitul sec. al IX-lea – primul sfert al al sec. al X-lea).


20/530

21


Fig. 1. Descoperiri vechi maghiare din sudul Poloniei şi zona Halici – Rutenia:

1. Czechowice; 2. Halicz-Krył os; 3. Haliczany; 4. Igoł omia; 5. Cracow; 6. Naszacowice;7. Przemyśl-Zasanie; 8. Radymno; 9. S ą dowa Wisznia (după M. Florek 2006).

Foto 7: Din inventarul mormintelor din cimitirul vechi maghiar descoperit pe str. Rycerskie din Przemysl (sfârşitul secolului al IX-lea – primul sfert

al secolului al X-lea).


21/530

22


CONCEPTUL MEDIEVAL AL „TR Ă D Ă RII” REFLECTATÎN CRONOGRAFIA DIN Ţ ARA MOLDOVEI

Ion EREMIA, Chişinău

„Trădarea”, aşa cum, de regulă, este ea înţeleasă, este un aspect alsociologiei, aspect ce ţine de latura morală a comportamentului indi-vizilor în procesul relaţiilor interumane, apreciată drept manifestareaperfidiei (vicleniei) sau a laşităţii. Realităţile moldoveneşti din epocamedievală, aparent, însumau aproape perfect toate premisele necesaremanifestării fenomenului apreciat drept „trădare”, dintre care ar fi de

atenţionat multitudinea grupărilor boiereşti cu interese de grup, situaţiaexternă complicată a ţării, mulţimea pretendenţilor la scaunul ţării etc.Examinarea cronografiei moldoveneşti din epoca medievală atestă

situaţia în care, dacă o persoană, sau un grup de persoane, părăsea ogrupare (partidă) boierească şi se alătura alteia, în unele cazuri, ea eraapreciată drept „trădătoare”, în alte cazuri, actul ca atare era semnalatde cronicari, dar o asemenea apreciere nu era f ăcută. Deci, criteriile deapreciere a „trădării” de către cronicarii noştri erau destul de simpleşi, desigur, destul de subiective, ele reieşiau dintr-un interes concret al

acestora, interes acoperit fie de grija pentru ţară, fie de grija pentrupartida boierească pe care o deserveau, fie de atitudinea mai deosebită pe care o aveau faţă de persoana respectivă.

Pe o altă treaptă, „trădare” era şi trecerea unor boieri, uneori chiara majorităţii boierilor, din partida domnească în opoziţie faţă de domn,indiferent de faptul dacă în rezultatul acestei acţiuni a boierilor, domnulera înlăturat din scaun sau chiar omorât. Dar iarăşi, nici în acest caz,situaţia nu trebuie absolutizată. Uneori cronicarii căutau argumentelenecesare, pentru a îndreptăţi acţiunea boierilor.

În acelaşi timp, poziţia cronicarilor moldoveni ridică o serie deprobleme care necesită o examinare cu mare prudenţă. Spre exemplu, cene facem cu acele cazuri în care sunt apreciate drept „trădare” (viclenie,hainie) acţiunile domnului, ale unei părţi a boierimii şi chiar ale ţăriiîntergi împotriva puterii suzerane, adică împotriva Porţii? Şi cum apre-ciem acţiunile acelor boieri din conducerea ţării, persoane foarte influ-iente, care nu au susţinut revolta împotriva puterii suzerane, mai multchiar, au împiedicat declanşarea ei, iar în cazurile în care a fost declan-

şată, au promovat măsuri de diminuare, de anihilare a ei? Cine sunt înacest caz „trădători”? Îi considerăm pe toţi într-adevăr „trădători”?


22/530

23


Toate aceste comportamente, la o analiză superficială, se încadrează perfect în ceea ce cronicarii noştri numesc cu termenul „trădare”. Aceastape de o parte.

Pe de altă parte, care era dreptul moral şi juridic al domnului înfuncţie de a avea un comportament neadecvat faţă de boierii ţării? Din

examinarea cronografiei moldoveneşti reiese destul de limpede că, învirtutea faptului că o persoană sau alta este domn, el nu are dreptul laun comportament imoral faţă de boierii ţării, şi cronicarii noştri întot-deauna au supus criticii un asemenea comportament.

În acelaşi context ne întrebăm, care a fost dreptul moral şi juridical puterii suzerane sau al acelor ce au beneficiat, sau nu, de anumitefavoruri de la aceasta de a aprecia acţiunile împotriva statului suzeran,pentru obţinerea libertăţii drept „trădare”? În epoca medievală, cel puţinaceasta observăm din examinarea cronicilor noastre, libertatea era înţe-leasă în sensul unui drept natural al popoarelor, lupta împotriva celor ceîncercau îngrădirea acestei libertăţi, desigur în sânul clasei respective,era un lucru sfânt, de aceea considerăm că aceste acţiuni nicidecum nupot fi catalogate drept „trădare”.

Dar acţiunile celor care fie că beneficiază, fie că nu, de anumite favo-ruri din partea puterii suzerane, şi care s-au pronunţat contra manifes-tării deschise împotriva suzeranului, pot fi apreciate drept „trădătoare”?Paşii acestora, reieşind din informaţiile oferite de cronicarii noştri, au

fost dictaţi, în opinia noastră, de aprecierea reală a situaţiei concret-istorice. Cum putem să apreciem drept „trădătoare” acţiunile unorboieri şi ale unor reprezentanţi ai clerului înalt, care, reieşind din situ-aţia concretă, pentru a nu da încă un prilej în plus puterii suzerane dea interveni cu trupe şi a ruina ţara, nu au susţinut acţiunile deschiseîmpotriva „stăpânilor”?

Acest principiu de comportament cu cel mai puternic, în cazul datcu Poarta, a fost formulat de boierimea moldoveană încă în actul din 5iunie 1456: „Pentru aceea am hotărât cu toţi împreună ca să înlăturăm

nevoia cum vom putea şi să ne plecăm capul în faţa acelei păgânătăţi, să găsim şi să le dăm cu ce vom putea să-i îmblânzim, până când milos-tivul Dumnezeu se va îndura, ca să putem avea iarăşi ajutor dela Dumnezeu şi să găsim aliaţii noştri (subl.– I.E.), aşa cum au avutînaintaşii noştri.”1

În realitate, acesta nu este principiul supunerii oarbe, „trădătoare”,cum s-a încercat să se aprecieze această poziţie a boierilor moldoveni, eleste actul acceptării temporare a situaţiei, pentru ca „ţara noastră să nupiară”. În acelaşi timp, el este mandatul luptei antiotomane înmânate

1 MOLDOVA 1992, 78.


23/530

24


de către boierii moldoveni generaţiilor ulterioare, dar numai în condiţiileîn care ţara îşi va găsi aliaţi. Iată în această situaţie s-a aflat boierimeamoldoveană începând cu mijlocul secolului al XV-lea, un timp destul deîndelungat, situaţie care îi oferea doar două soluţii şi anume, acceptareasituaţiei create în raporturile cu Poarta până se vor găsi aliaţi, pe de o

parte, şi manifestarea deschisă antiotomană, pe de altă parte. În acesteîmprejurări a oscilat boierimea moldoveană, acceptând în anumitemomente o soluţie sau alta, ceea ce a servit un bun prilej pentru ei, darşi pentru cronicari, de a se învinui reciproc de „trădare”.

În acest context este necesar ca fenomenul „trădării”, reflectat încronografia moldovenească, ca orice alt fenomen istoric, să fie studiatîn timp şi în dependenţă de părţile aflate în conflict, fiindcă, de regulă,„trădarea” este evidenţiată de cronicari în situaţiile de tensiune, deconflict.

Conform cronicilor noastre, fenomenul „trădării” s-a manifestat înraporturile domn-boieri, domn-ţară, domn-sultan, boieri-ţară, boieri-sultan, trădare pe câmpul de luptă etc.

Examinând fenomenul „trădării”, oglindit în cronici, trebuie să fimfoarte prudenţi faţă de aprecierile strămoşilor noştri. Aşa cum este elprezentat de cronicari, la o analiză atentă, fenomenul dat se prezintă cao problemă ce ţine de anumite interese ale diferitor persoane, grupurisociale, clase, interese care, de obicei, erau mascate prin grija faţă de

ţară. Transferând opinia cronicarilor din sfera politicului în sferamorală, mai mult chiar, atribuindu-le acestora calitatea de perfecţiunemorală, după cum ei pretind, iar ceilalţi fiind apreciaţi drept „trădători”,comitem o mare eroare, în primul rând morală.

Pentru a face aprecieri corecte, considerăm că este necesară asigu-rarea înţelegerii sociale a subiectului. În multe cazuri relatate de croni-carii noştri, „trădătorii” fie că au fost domni, fie că au fost boieri, auîncercat alte soluţii de rezolvare ale problemelor acute, decât propuneau„ceilalţi” din tabăra adversă, sau deveniţi adversari din cauza neînţe-

legerilor recente. Faptul că unii boieri sau unele grupări boiereşti înraporturile cu domnii nu împărtăşeau viziunile acestora, sau faptul că nu întreaga clasă politică din societate avea un concept comun privitorla lupta împotriva otomanilor, sau pe oricare alte probleme, aceasta nuînseamnă că ei erau „trădători”; ei pur şi simplu vedeau altfel lucrurile,un alt mod de soluţionare a problemelor, fie că era vorba de declaratulinteres faţă de viitorul ţării, fie de interesele grupărilor boiereşti, fie deinterese particulare.

Apreciind, spre exemplu, acţiunile antidomneşti ale boierilor drept„trădătoare”, înseamnă să acceptăm opinia cronicarilor, anume că


24/530

25


domnul era unicul care avea dreptate în procesul de soluţionare aproblemelor politice şi militare. Unii cronicari, spre exemplu, MironCostin, au afirmat destul de limpede că bun este domnul sau rău, de laDumnezeu este şi el trebuie ferit de toate primejdiile, că „oricum este, dela Dumnedzău este”.2 Totuşi, cronicarii au condamnat politica abuzivă

a domnilor faţă de boieri, îndreptăţind într-un fel, în cazurile în careacestea au avut loc, acţiunile antidomneşti ale acestora. Fie că ei fugeauîn ţările vecine, fie că se ridicau la luptă deschisă împotriva suveranilorţării, care, uneori, se încheia chiar şi cu lichidarea fizică a domnilor.

* * *

Fenomenul examinat aici, apreciat cu termenul de „trădare”, era

identificat în cronografia românească cu termenii: „trădare”, „hainie”,„viclenie”, „amestecături”, iar înseşi persoanele respective, „trădătoare”,„haine”, „vicleane”, „mijlocitori şi părtaşi” la anumite acţiuni. Uneori,acelaşi act de „hainie” al boierilor faţă de domn (spre exemplu, fuga înalte ţări) era apreciat cu termenul „greşeală” şi nu i se dădea o nuanţă negativă.

Viclenie, în limba română înseamnă perfidie; a induce în eroare,a amăgi, a înşela, a păcăli, a şmecheri, manevră iscusită prin care seîncalcă buna credinţă a cuiva, hâtrie, şiretenie; iar trădare ar însemnaabandonarea în mod perfid sau laş. Termenul viclenie, aşa cum era elutilizat de cronicarii moldoveni, nu întotdeauna a specificat trădarea, însensul prezentat mai sus. Spre exemplu, cronicarul moldovean Macarie(?-1558), referindu-se la intrarea polonilor în Moldova, în timpuldomniei lui Bogdan al III-lea (1504-1517) şi jefuirea ţării până la Boto-şani, afirma că regele „prin înconjurări viclene a prins pe câţiva dintreboierii domnului şi iarăşi s-a înapoiat la ale sale.”3 Aşadar, în cazul defaţă, viclenia apare ca un şiretlic militar al regelui.

Fenomenul „trădării” urmează a fi cercetat atât în timp, dar şi îndependenţă de mai mulţi factori. Aceasta ne-o demonstrează limpededescrierea bătăliei de la Baia din decembrie 1467.

Letopiseţul anonim al Moldovei, care, conform unor aprecieri, ar fi„o copie a letopiseţului scris la curtea lui Ştefan cel Mare (1457-1504),continuat în toată domnia lui şi cu un adaus izolat din anul 1507”,4 neprezintă finalul luptei ca o voinţă a lui Dumnezeu.5 Aceiaşi idee este

2 COSTIN 1972, 106.3

CRONICILE 1959, 91.4 CRONICILE 1959, 5.5 CRONICILE 1959, 16.


25/530

26


prezentă şi în Letopiseţul Putna I.6 De asemenea, f ără nicio explicaţieşi f ără a se face vreo legătură cu evenimentele de la Baia, mai multecronici, inclusiv şi Letopiseţul anonim, ne informează că la 16 ianuarie1471 „au fost tăiaţi Isaia vornic cu Negrilă ceaşnic şi Alexa stolnic.”7 În Cronica moldo-germană, alcătuită în primăvara anului 1502, şi care

„este rezultatul unei prelucrări a cronicii de la curte de un oştean germandin slujba lui Ştefan cel Mare”8, lucrurile sunt prezentate cu totul altfel. Voinţa divină nu mai este invocată, conform autorului Cronicii moldo- germane, ungurii au fost zdrobiţi de forţa armată a lui Ştefan cel Mareşi chiar nici Regele, subliniază sursa dată, nu ar fi scăpat, dacă marelevornic Isaia ar fi fost credincios domnului: „Dacă i-ar fi fost cu credinţă lui Ştefan voievod marele său vornic, Isaia şi ar fi călărit acolo unde i seporuncise, atunci n-ar fi scăpat nici picior de acolo. De aceea, a trebuitsă-şi puie şi capul pentru aceasta, el şi mulţi alţii”.9 Tăierea capului luiIsaia este plasată la 16 ianuarie 1470.10 Este prima informaţie a croni-cilor despre faptul că boierii nu ascultă de poruncile domneşti, nu mani-festă credinţă faţă de suveranul ţării.

Aşadar, vornicul Isaia şi alţi boieri au manifestat necredinţă şi nuau îndeplinit porunca domnului, fapt pentru care au fost pedepsiţi. Dar,faptul că informaţia respectivă lipseşte din Letopiseţul anonim scris lacurtea lui Ştefan cel Mare şi că pedeapsa boierilor respectivi intervinefoarte târziu, după trei sau patru ani de zile de la epuizarea evenimen-

tului dat, nu poate găsi o explicaţie satisf ăcătoare. Am putea bănuifaptul că autorul respectivei Cronici, din anumite motive, a tăinuit acţi-unea boierilor pentru care au fost pedepsiţi.

Elementele de trădare şi viclenie sunt relatate de nenumărate ori decronicari în legătură cu situaţia externă a Ţării Moldovei.

Pentru prima dată termenul „hicleni” (хикленими) a fost utilizatde autorul aşa– numitului Letopiseţ anonim al Moldovei, în legătură curelatarea evenimentelor despre invazia otomană asupra Moldovei dinanul 1476, pentru a desemna detaşamentele de munteni aliate trupelor

otomane.Dar, pentru a înţelege mai clar poziţia cronicarului, este necesar de

atenţionat că el relatează despre primele conflicte dintre Ştefan şi Radulcel Frumos (1462-1475 – cu întreruperi), începând cu anul 1470, cândla 27 februarie a avut loc „prădarea şi nimicirea Brăilei de către Ştefan

6 CRONICILE 1959, 49.7 CRONICILE 1959, 17; Cronica moldo-polonă, Letopiseţul de la Putna – 1471, f ără

indicarea lunii (CRONICILE 1959, 62, 71, 179).8

CRONICILE 1959, 5.9 CRONICILE 1959, 29. Vezi şi GOROVEI SZEKELY 2005, 64-65.10 CRONICILE 1959, 30.


26/530

27


voievod”. Urmează alte câteva campanii ale lui Ştefan în Ţara Româ-nească (7martie 1471 – bătălia de la Soci; 8 noiembrie 1473 – bătălia dela pârâul Vodna, 24 noiembrie – luarea Dâmboviţei şi a familiei lui Raducel Frumos în prizonierat, 1 octombrie 1474 – luarea cetăţii Teleajin)11.

Cronicarul nu explică nici motivul, nici cauza acestor expediţii ale

domnului moldovean în Ţara Românească. În schimb, atunci când deta-şamentele lui Basarab Laiotă cel Bătrân (1473-1477 – cu întreruperi)intrau în vara anului 1476 împreună cu trupele otomane în Moldova,muntenii sunt apreciaţi de către cronicar drept „hicleni” şi „păgâni,ca unii ce au fost părtaşi cu păgânii şi au fost de partea lor împotrivacreştinătăţii”.12 Aşadar, ei sunt învinuiţi de „hiclenie” faţă de creştină-tatea întreagă.13

Situaţia este destul de interesantă. Dacă muntenii ar fi năvălitsinguri asupra Moldovei, se crează impresia că elementul vicleniei nus-ar fi manifestat, o asemenea campanie ar fi fost apreciată, cel maiprobabil, drept o simplă ripostă la atacurile domnului moldovean. Încazul dat însă, situaţia este mult mai agravantă. Expediţia comună amuntenilor şi otomanilor nu este apreciată drept o expediţie doar împo-triva Moldovei, ci „împotriva creştinătăţii”, domnului revenindu-i rolulde apărător al acesteia.

În acelaşi Letopiseţ anonim, referindu-se la expediţia domnuluiMoldovei din iulie 1481, (expediţie care s-a finalizat cu instalarea în

scaunul Ţării Româneşti a lui Vlad Călugărul 1481-1495 – cu o între-rupere), autorul anonim al cronicii constată cu mâhnire că „acesta af ăptuit trădare ( лукавое съетвори) faţă de domn (Ştefan cel Mare – I.E.), pentru că a dat ajutor turcilor, când au luat cetăţile (Chilia şiCetatea Albă – I.E.), şi când au ars ţara şi a mers pe urma celorlalţidomni munteni şi nu s-a lepădat de dânşii (de turci – I.E.).14

În acelaşi context, Grigore Ureche (cca 1590-1647), relatând despreexpediţia turcilor împotriva Cetăţii Albe şi Chiliei, menţionează ajutorulprimit de ei de la Vlad Călugărul, domnul Ţării Româneşti, care prin

această acţiune, apreciază cronicarul, „au f ăcut vicleşug asupra stăpâ-nului său.”15

Acelaşi cronicar, apreciind politica regelui polon Jan Albert (1492-1501) faţă de Moldova, la 1497 scria că acesta „umblă cu înşelăciune,

11 CRONICILE 1959, 17-18.12 CRONICILE 1959, 18. Abia Grigore Ureche încearcă să dea o explicaţie originii

acestor conflicte, indicând la „lăcomia” domnului Moldovei (URECHE 1971, 90). Vezişi COSTIN 1990, 140.

13

Vezi şi COSTIN 1990, 151.14 CRONICILE 1959, 19.15 URECHE 1988, 105. Vezi şi COSTIN 1990, 152-153.


27/530

28


ascunzându cuvântu”, se pregătea să invadeze Moldova, dar pe faţă primea cu bucurie solii lui Ştefan Vodă şi declara că va merge împotrivaturcilor să elibereze Chilia şi Cetatea Albă. Abia mai târziu, constată cronicarul moldovean, „s-au descoperit toată viclenia şi faptile saleascunse”, solii moldoveni fiind întemniţaţi.16 Prin această faptă regele

polon „l-au hiclenitu” pe domnul Moldovei.17Cronicarii ulteriori vin cu noi detalii privind fenomenul „trădării”.Macarie aprecia destul de înalt domnia lui Ştef ăniţă Vodă (1517-

1527), care în „cursul vieţii îndreptând cu pricepere după rânduiala celorînţelepţi”. Cu toate acestea, „vră jmaşil cel vechi n-a mai răbdat mai multrâvna cea bună, ci a început să sădească la primii sfetnici mai înaintezişi, nesaţiul, mama invidiei şi duşmănie cruntă. Umblând ei cu acestea,Ştefan voievod a tăiat capul hatmanului său... .”18 Aşadar, cu toate că domnia lui Ştef ăniţă este pe placul cronicarului, în opinia sa, o parte dinboieri au manifestat faţă de el o atitudine duşmănoasă. Autorul croniciinu o apreciază cu calificativul „trădare”, el indică doar la o „duşmăniecruntă” din partea hatmanului Moldovei, ceea ce a şi provocat tăiereacapului acestuia.

Acţiunea lui Ştef ăniţă a agravat şi mai mult situaţia. Drept conse-cinţă, împotriva domnului ţării s-au ridicat „iparhii şi eghemonii şi ipaţiişi satrapii şi întreg sfatul, ca să-l scoată din domnie”. Şi în acest caz,cu toate că cronicarul nu apreciază drept „trădare” acţiunea boierilor,

elementul „trădării”, aşa cum se înţelegea în epoca medievală, este defaţă. Revolta boierilor nu a reuşit, domnul a fost ajutat de Dumnezeu,care „a suflat asupra lor duhul mâniei”.19 Este de subliniat încă o dată faptul că Macarie evită utilizarea termenului „trădare”, cronicarul nuface o apreciere morală, dimpotrivă, el explică evenimentele care auavut loc în Moldova prin inevitabilitatea schimbărilor: „nu este nimicneschimbat în această viaţă, nici stăpânirea domnească, nici bogăţie,nici noroc bun în acestă viaţă, care să nu fie turburat de furtuni şisupărări”.20

Cronica moldo-polonă, redactată prin anii 1564-1565 de un autoranonim, considerat a fi polon21, relatându-ne despre aceleaşi evenimentedin timpul lui Ştef ăniţă, ne informează că în „anul 7030 (1522) septem-brie 7 au trădat pe acel Ştefan voievod boierii lui şi au vrut să-l ucidă. Şidomnul Dumnezeu i-a ajutat şi i-a bătut, şi a prins pe câţiva”. Pedeapsa

16 URECHE 1988, 109.17 URECHE 1988, 110.18 CRONICILE 1959, 93-94.19



28/530

29


boierilor a fost cruntă, domnul a decis ca o parte din ei „să fie tăiaţi întârgul Roman”, iar o altă parte dintre boieri, pentru a scăpa de urgiadomnului, „au fugit în Ungaria”.22

Referindu-se la aceleaşi evenimente din timpul domniei lui Ştef ă-niţă Vodă, Grigore Ureche ne informeză că domnul „au tăiat pre Arburie

hatmanul, pe carile zic să-l fie aflat în viclenie (subl. – I.E.), iară lucruladevărat nu se ştie”. Cronicarul, care, vedem, nu este sigur de viclenia hatmanului, condamnă fapta domnului, învinuindu-l, de fapt, de lipsă de experienţă, afirmând că „pururea tinerii se pleacă şi cred cuvintelecele rele (a puhlibuitorilor) ...”, imputându-i lui Ştef ăniţă şi nerespec-tarea normelor juridice ale ţării, hatmanul „nici judecatu, nici dovedit auperit”.23 Probabil, din această cauză, acţiunea boierilor care s-au ridicatîmpotriva domnului nu este condamnată de cronicar. De fapt, ea nu estenici condamnată, nici susţinută. Cronicarul a luat o atitudine neutră înaceastă situaţie, pur şi simplu constatând evenimentele care au avut loc.24

Deosebit de sugestive pentru subiectul nostru sunt evenimenteledin anul 1538. Referindu-se la acestea, cronicarul Macarie îl învi-nuieşte de trădare pe portarul Sucevei Mihul, un „arbănaş” aflat „îndregătorie înaltă”, dar „om înşelător, care ... îndemna şi răzvrătea petoţi arătînd că păstrează către domn dragoste din inimă, în taină însă pregătea trădare (subl.– I.E.) şi ţesea sfaturi pline de clevetiri”. Mihuleste acuzat de faptul că ar fi trimis o scrisoare la sultan în care solicitaînlăturarea domnului din funcţie, Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546).25 Boierii, „cei ce puseseră la cale acestea, se întâlneau unul cu altul şidedeau cu greu îndrăzneala lor şi trădarea lor ascunsă pe încetul sedescoperea”. Esenţa trădării este exprimată şi prin cuvintele pazniculuiiatacului domnesc Hâra, care l-a preîntâmpinat pe domn că „boierii sepregătesc să se lepede de tine”.26 Relatând mai departe soarta lui PetruRareş, cronicarul Macarie afirma că domnul, retras în cetatea Ciceu estetrădat şi de Jan Zapolia (1526-1540), ales la 10 noiembrie 1526 rege alUngariei, alegere recunoscută de otomani pe 18 septembrie 1529. Acesta

a poruncit „să stră juiască tare cetatea şi să închidă porţile şi să nu deavoie nimănui să iasă, cu gândul ca, sau să arunce jos pe domn de pe zid,sau surpând zidul, să înăbuşe tot neamul lui, turburat fiind de lăcomiaaverii ... O, lacomule după aur, chinuitorule, pre îndrăzneţ, împletitură de trădări, cel care dai drumul limbii celui f ără de glas şi închizi guracelui care vorbeşte, care calci aşezămintele şi legile şi goneşti ruşinea.”27 22 CRONICILE 1959, 183.23 URECHE 1988, 146.24 URECHE 1988, 147. Vezi şi COSTIN 1990, 188-189.25



29/530

30


Ştefan Măilat, domnul Ţării Făgăraşului, recunoscut apoi de turcivoievod al Transilvaniei (1534-1541), de asemenea, conform unui altcronicar moldovean, Eftimie (mijlocul secolului al XVI-lea), a fostimplicat în „relele urzeli şi viclenia şi cursele şi necredinţa” faţă de PetruRareş.28 Pentru aceste fapte, ulterior, în iulie 1541, el a fost prins printr-

un şiretlic de domnul Moldovei Petru Rareş, ferecat în lanţuri şi trimissultanului.

Aflându-se într-o situaţie disperată, când boierii ţării nu susţineaupornirile antiotomane ale domnului, Macarie ne informează că PetruRareş şi-a îndreptat rugăciunile sale către Dumnezeu, care „s-a arătatdarnic faţă de cel care se ruga cu râvnă, i-a luminat ochii minţii şi îndată deşteptându-se ca din vis, a trimis singur stăpânitorului turcesc o scri-soare pe ascuns ... cerând ajutor de la dânsul, ca de la un preaputernic.”29

Relatarea dată merită toată atenţia: însuşi Dumnezeu i-a luminatmintea creştinului Petru Rareş, ca să se adreseze sultanului musulman!Cronicarul nu ezită să consemneze faptul că „marele singur stăpânitor(sultanul – I.E.) i s-a arătat lui (Rareş – I.E) mai milostiv şi decât ai săi... l-a ridicat la înălţime din înjosire”30, Petru Rareş reuşind să-şi reca-pete scaunul domnesc al Moldovei.

Pedeapsa dată de către domn boierilor, conform lui Macarie, a fostdupă meritele lor, majoritatea dintre boierii ţării au fost iertaţi „pentruîndrăzneala lor”, cei care s-a considerat că au o vină mai mare au fost

închişi, iar boierii din Suceava „ce se lepădaseră de dânsul” au fost „tăiaţif ără milă”, iar capetele trimise sultanului.31

Desigur, aprecierea, aşa cum suntem noi deprinşi să pretindem,obiectivă a acţiunilor boierilor, care nu l-au susţinut pe Petru Rareş înpornirile sale antiotomane, este o întreprindere destul de complicată.Este de reţinut faptul că aceşti boieri, au săvârşit un act de necredinţă faţă de acesta, dar nu le putem imputa faptul că au săvârşit şi un actde „trădare” faţă de ţară. Ei s-au pronunţat pentru menţinerea în conti-nuare a relaţiilor paşnice cu Poarta şi nu au împărtăşit intenţiile anti-

otomane violente ale lui Rareş. Dar faptul că Petru Rareş s-a adresatulterior Sultanului, a cerut de la el scaunul domnesc şi chiar l-a primit,înseamnă oare că el a săvârşit un act de trădare faţă de sine şi faţă de ţară? Desigur că nu. Mai mult chiar, conform credinţei cronicaruluiMacarie, chiar Dumnezeu i-a luminat mintea lui Petru Rareş să se adre-seze Sultanului, care este apreciat, după cum s-a arătat, mai înalt decât

28 CRONICILE 1959, 117.29 CRONICILE 1959, 101.30

CRONICILE 1959, 102.31 CRONICILE 1959, 102-103. Vezi şi aprecierile Mariei-Magdalena Szekely (SZEKELY2002, 480-481).


30/530

31


„ai săi”. Desigur, apare întrebarea, de ce cronicarul nu este tentat să afirme că şi minţile boierilor au fost luminate de Dumnezeu, atunci cândei, pentru a nu permite ruinarea ţării, nu l-au susţinut pe Petru Rareş în acţiunile sale antiotomane?

În acest context, subiectivismul cronicarului este în afară de orice

îndoială, de aceea considerăm că, în realitate, nu este vorba de „trădă-tori” şi de „trădaţi”, ci avem în faţă lupta politică dintre diferite facţiuniboiereşti, care vedeau în mod diferit evoluţia ulterioară a relaţiilor ŢăriiMoldovei cu Imperiul Otoman. Opinia cronicarului Macarie, care şi-ascris opera la comanda lui Petru Rareş32, desigur, nici nu putea fi alta.

Foarte interesant relatează situaţia complicată a lui Petru Rareş la1538 şi cronicarul Grigore Ureche. Atacat de turci, tătari şi poloni, iar„dinlăuntru slabi şi plin de vicleşug”, unul dintre boierii ţării l-a anunţatpe domn că „şi

ţara se vorove

şte (subl. – I.E.) să-l părăsească”.33 O situ-

aţie ieşită din comun: conform cronicarului, ţara întreagă nu susţineiniţiativa antiotomană a lui Petru Rareş. În conceptul cărturaruluimoldovean, vicleşugul este de fapt minimalizat, părăsirea domnuluide către boieri, în această fază a desf ăşurării evenimentelor, nu estenici condamnată, nici îndreptăţită de cronicar, dar nici apreciată dreptviclenie. Revenit pentru a doua oară la domnia Ţării Moldovei, PetruRareş „au aflat în viclenie şi pe Mihul hatmanul” şi pe alţi boieri, pecare domnul şi anterior, în prima domnie îi bănuise „de viclenie”.34 Boierii

sunt pedepsiţi pentru faptele lor („multe supărări au f ăcut”)35

şi croni-carul, de această dată, se situiază clar de partea domnului. Conformrelatării lui Nicolae Costin (cca 1660-1712) o parte din boieri care l-auîntâmpinat pe Petru Rareş la Brăila au fost iertaţi pentru „greşelilef ăcute mai înainte.”36

În anumite cazuri (ucidere de domn, schimbarea credinţei etc.),pedeapsa pentru pentru asemenea fapte, după credinţa cronicarilor,venea de la Dumnezeu.

Relatând despre acţiunea boierilor împotriva lui Ştefan Lăcustă

(1538-1540), Grigore Ureche ne informează că „urându-l curtea toată,s-au vorovit o samă de boieri din curtea lui” şi „l-au omorât în cetateaSucevii”. Acţiunea boierilor este condamnată de către cronicar. Aceştiboieri sunt apreciaţi drept „nişte lupi gata de vânat”, „lupi încruntaţi”,„nişte lei sălbatici”. Puţin mai târziu, acestora le-a venit răsplata, „de ladumnezeu” (subl. – I.E.) şi „au luat şi ei plată pentru moartea lui Ştefan

32 CRONICILE 1959, 76.33 URECHE 1988, 155. Vezi şi COSTIN 1990, 196.34

URECHE 1988, 164.35 URECHE 1988, 165.36 COSTIN 1990, 224.


31/530

32


vodă”.37 Aşadar, cu toate că întreaga curte îl ura pe domn, intenţia boie-rilor de a-l ucide pe acesta nu are şi nici nu poate avea origine divină,prin aceasta boierii au săvârşit o f ărădelege mult mai mare decât osimplă „viclenie”, de aceea a şi urmat pedeapsa „de la dumnezeu”.

Călcarea legii creştineşti, văzută de cronicari sub două aspecte –

trecerea la altă confesiune şi nerespectarea obiceiurilor creştine, deasemenea, era o „viclenie” gravă.

Cronicarul Eftimie (mijlocul secolului al XVI-lea) atenţionează cititorul asupra „inimii ... viclene” a lui Ilie Rareş (1546-1551), care aschimbat „faptele bune pentru înşelăciune (...) şi a început să creadă înînvăţătura turcească (islam – I.E.)”.38

Faptei lui Ilie Rareş, care „călcasă legea creştinească” trecând laislam, situaţie nemaiîntâlnită până acum în Ţara Moldovei, îi urmează pedeapsa lui Dumnezeu, care l-a pedepsit nu numai pe el, ci şi întreagaţară: „atâta certare lăsase, că şi copacii şi pomii şi viile secase de gerurimari”.39 Ilie vodă, în cele din urmă, a avut un sfârşit pe măsura fapteisale: „mai apoi de inimă rea (...) au murit şi rău ş-au dat sufletul său înmânile diiavolului, în legea turcească”.40

În aprecierea acţiunilor antidomneşti ale boierilor, cronicarii nu aucriterii bine definite. Spre exemplu, omorârea lui Ştefan Rareş (1551-1552), acuzat de către cronicar de aceea că „a mâniat judecata luidumnezeu şi justiţia negrăită şi dreptatea multrăbdătoare”, de către

boieri, este apreciată de cronicarul Eftimie ca o faptă bună a acestora,f ăcută pentru binele ţării41, domnul a „primit răsplată vrednică a răutăţiisale”.

Azarie (mijlocul secolului al XVI-lea), spre deosebire de Eftimie,condamna actul boierilor moldoveni care l-au învinuit pe domn chiar deintenţia de a închina ţara turcilor „în aceleşi chip ca şi fratele său Iliaş”şi considera că „duşmanul cel viclean nu a mai răbdat îndelung râvnacea bună (a domnului Ştefan Rareş – I.E.), ci a vârât ură în boierii luicei mari”, care „s-au ridicat în chip tâlhăresc asupra voievodului şi a fost

tăiat în chip vrednic de milă, sub un cort”.42O atitudine deosebită faţă de asasinarea de către boieri a lui Ştefan

Rareş a avut-o cronicarul Grigore Ureche. Din relatarea acestuia reiesedestul de limpede că, privitor la acest subiect, boierimea moldoveană eraîmpărţită în două tabere, una care îndreptăţea omorârea domnului, alta,

37 URECHE 1988, 161-162.38 CRONICILE 1959, 118.39 URECHE 1988, 169.40

URECHE 1988, 169).41 CRONICILE 1959, 12242 Cronicile 1959, 139-140.


32/530

33


care condamna acest act. Reprezentanţii acesteia din urmă erau destulde „mulţi”. Ei învinuiau gruparea cealaltă, „boierii şi capetile”, în ceeacă „au fostu ... ficleni de au omorât pre cel mai mare, că pre cel mareDumnezeu l-au lăsat şi judeţul său cel cerescu pre pământu i-au datu”.Cronicarul nu se îndoieşte câtuşi de puţin de originea divină a puterii

domneşti, dar face o precizare esenţială: Dumnezeu „iubeşte să vază judecătoriu blându în ceriu, aşa să să arate blându şi el pre pământuacelora ai săi şi cum nu sufere Dumnezeu strâmbătatea, aşa şi el să nufacă altuia”.

Aşadar, domnind din „mila lui Dumnezeu”, domnul pământean esteobligat să respecte regulile de bună judecată şi să evite „strâmbătatea”. Această situaţie însă nu a fost respectată de Ştefan Rareş, care „nicilegea creştinească nu ţinea”, era lacom, „asuprială f ăcia” nesuferită.Cronicarul moldovean considera că nu pot fi învinuiţi acei care nu vor„putea suferi amarul inimii sale”, fiindcă, în ultimă instanţă, hotărâreade a se ridica împotriva domnului tiran nu le aparţine lor, ci „Dumnezeu,îi semeţeste pre unii ca aceea”, „sfârşenia” este trimisă tiranului de laDumnezeu, „ca să nu să mai adaogă păcatul”. Verdictul cronicarului estedestul de limpede, domnul bun are un sfârşit bun, cel rău, un sfârşit rău:„Că cei buni vedem că s-au săvârşitu bine şi lăudat, iară cei răi rău s-ausăvârşitu”. Argumentarea religioasă a meditaţiilor sale cronicarul o află în cuvântul prorocului: „Moartea păcătoşilor este cumplită”.43 Aşadar,

în acest caz, cronicarul moldovean a căutat şi a găsit argumentele nece-sare pentru a îndreptăţi acţiunea boierilor „ficleni” care l-au omorât peŞtefan Rareş.

Fapta boierilor moldoveni este îndreptăţită şi de Nicolae Costin.Condamnând politica lui Ştefan Rareş faţă de armeni („pe proastă calepurcesese Ştefan vodă cu acestea”) şi, de asemenea, atenţionând cititorulla comportamentul imoral al domnului, cronicarul moldovean conchide:„Şi aciasta încă să să ştie că prin slobodzirea lui Dumnădzău, nerăbdândspurcata faptă, să pedepsescu de oameni domnii răi şi turbaţi”.44

Călcarea legii creştin ortodoxe a fost săvârşită şi de alţi domni cares-au aflat în fruntea Ţării Moldovei. Ion Vodă cel Cumplit (1572-1574)era acuzat de Grigore Ureche că „de lege îşi râdia, că în postul cel mares-au însurat şi alte călcături de lege multe f ăcia”.45

În general, epizodul Ioan Vodă cel Cumplit este foarte complicatşi controversat.46 Se cunoaşte foarte bine faptul că Ion Vodă a primitscaunul domnesc de la otomani, f ără niciun amestec al boierilor de ţară.43 URECHE 1988, 171.44

COSTIN 1990, 230.45 URECHE 1988, 204.46 GIURESCU 1992.


33/530

34


Cronicarul Azarie, care ştia foarte bine acest lucru, menţiona că Ioanvodă „prin viclenia (subl. – I.E.) sa a înşelat pe dregătorii împăratului”şi a primit domnia Moldovei.47 Deci, viclenia noului domn se manifestă de la bun început.

Azarie condamnă acţiunea antiotomană a lui Ion vodă cel Cumplit,

considerând că prin aceasta el „a aprins, vai, asupra Moldovei de şapteori câte şapte mai multă mânie a flăcărilor răzbunării, care s-au ridicatpână în ceruri”, fiindcă „au intrat în hotarele Moldovei tătarii cu năravde câne şi cu obicei rău şi au ars târgurile ei ... satele ei au fost datepradă focului”, de asemenea, au fost răpiţi mulţi locuitori.48 Din acesteafirmaţii ale cronicarului reiese destul de limpede că acţiunea antioto-mană a lui Ion Vodă este apreciată prin prisma consecinţelor dezastru-oase pentru ţară, care a fost ruinată de tătari, şi nicidecum deoarece pecronicar l-ar fi aranjat situaţia ţării sub suzeranitate otomană.

Pentru toate acestea cronicarul Azarie îl învinuie pe Ion Vodă detrădare, afirmând că „prin trădarea (subl. – I.E.) ta şi nărăvire deşartă ai adus ţara la pieire. Căci acesta nu voia să asculte de boierii, sfetnici cugânduri bune”. Unul dintre aceşti boieri era Ioan Golăi, „cel dintâi dintresfetnici, bărbat cu gânduri bune şi sfetnic bineînchipuit”. Acesta avea oaltă opinie referitor la relaţiile Moldovei cu Imperiul Otoman. Sentinţacronicarului Azarie, care desigur împărtăşea ideile lui Ioan Golăi şi aaltor boieri, este cât se poate de pacifistă: „Deci, dintre amândouă alege-

ţi pe cea mai bună: sau pleacă-ţi capul în faţa împăratului sau pleacă şidu-te în ţări străine, dar cu turcii nu te apuca de luptă”.49

Aşadar, criteriile de apreciere a acţiunilor lui Ion Vodă, morale şi juridice, nu sunt nici pe departe unice. În opinia unor contemporanistrăini ai lui Ion vodă, acţiunea antiotomană a domnului Moldovei a fostapreciată drept un mare act de eroizm, în acelaşi timp, pentru o mareparte din boierii ţării şi pentru cronicarul Azarie, acţiunea domnului afost apreciată drept trădare faţă de ţară. Desigur că iarăşi apare între-barea, faptul că Azarie şi o parte din boieri nu împărtăşeau ideea acţi-

unii deschise antiotomane a lui Petru Rareş, înseamnă oare că ei erautrădători de ţară, că erau de orientare pro-otomană? Înseamnă oare că boierii au trădat Ţara Moldovei în favoarea turcilor? Putem noi afirmacă această parte a boierimii moldovene a promovat o politică trădătoarefaţă de ţară? Considerăm că nicidecum nu putem aprecia în acest modacţiunile acestor boieri. Şi în cazul de faţă este vorba de lupta politică dintre diferite partide boiereşti, de viziunile diferite ale lui Ion Vodă cel

47

CRONICILE 1959, 148-149.48 CRONICILE 1959, 150-151.49 CRONICILE 1959, 151.


34/530

35


Cumplit şi ale boierilor moldoveni privind evoluţia ulterioară a ţării înraport cu Imperiul Otoman. Conştienţi de slăbiciunea militară a ţării,boierii s-au pronunţat contra luptei deschise cu otomanii, luptă care,în acele condiţii, nu putea să aducă altceva decât dezastru. Apreciereaobiectivă a acţiunii lui Ion Vodă este foarte complicată, evidenţiindu-

se clar că, din puntul de vedere al boierilor, pentru realizarea scopu-rilor sale, domnul a săvârşit un act de trădare, aruncând ţara în foculrăzboiului cu otomanii, ei fiind convinşi de faptul că un asemenea războicontra turcilor, la acel moment, nu putea fi câştigat.

De asemenea, se cunoaşte foarte bine că tot otomanii, acei care i-audat lui Ion Vodă scaunul, în virtutea faptului că el refuzase iniţial platadublă a haraciului50, l-au mazilit şi au dat domnia lui Petru Şchiopuldin Ţara Românească.51 Iată în acest context, Ion Vodă, care din punctde vedere juridic nici nu mai era domn în Moldova, fiind „înstreinat demila stăpânu-său, împăratului turcescu, gândi ca să ţie ţara cu sabia”52,s-a ridicat la luptă împotriva Porţii. Şi tot în acest context ar fi avutloc „trădarea” pârcălabului Eremia, descriere total omisă de GrigoreUreche. Cronicarul ştia despre faptul că Ion Vodă „au trimis o samă deoaste cu Ieremia pârcălabul de Hotin, ca să apere trecătoarea turcilor,să nu treacă Dunărea”, dar conchide că „nevoie ieste a opri cei puţini precei mulţi şi cei slabi pre acei tari”. În aceste condiţii Eremia s-ar fi întorsla Ion vodă şi l-ar fi informat despre trecerea Dunării de către turci. În

schimb, Grigore Ureche ne relatează despre fuga altor boieri la turci,unde „s-au închinat lui Petru vodă”, anume „vornicul Murgul cel mare”a lui Bilăi, vornicul cel mare şi a lui Stăvilă hatmanul. Acest pas a fostf ăcut de teamă „ca să nu cadă în mreaja vră jmaşului său”.53 Pasajul refe-ritor la „trădarea” săvârşită pe câmpul de luptă este omis: oare nu a ştiutde ea cronicarul, l-a ascuns intenţionat, s-au poate, un asemenea eveni-ment nici nu a existat. Motive pentru aceasta nu par a exista: cronicaruldoar ne informează despre plecarea altor boieri la turci.

„Trădarea” pârcălabului54 Ieremia, care s-ar fi „agiunsu pre taină cu

Pătru Vodă şi au luat 30 000 galbeni de aur ... şi s-au f ăcut că nu poateopri trecătoarea turcilor” este pe larg prezentată de Nicolae Costin,probabil, după opera cronicarului polon Alexandru Guanin (1534-1614),50 Vezi detalii: PÂSLARIUC 2009, 76-77.51 Constantin Rezachevici consideră că nu aceasta a fost pricina mazilirii lui Ion vodă.

Detalii vezi: REZACHEVICI 2001, 704-705.52 URECHE 1988, 204.53 URECHE1988, 208.54 La Grigore Ureche, numitul Eremia, apare pârcălab de Hotin (URECHE 1988, 208). În

cronica lui Nicolae Costin acest Eremia (Irimiia) apare o singură dată drept hatman,şi de vreo zece ori drept pârcălab, o singură dată indicându-se că el este pârcălab deHotin. Tot în dregătoria de hatman apar Veronie şi Stăvilă (COSTIN 1990, 275-282).


35/530

36


care apare menţionat în două rânduri55, la începutul descrierii acestorevenimente şi după descrierea lor. Apare însă inexplicabilă situaţiaprecum că Ion Vodă avea o încredere deplină în Eremia („eu pre Irimiiacredzu ca pre sănătatea mea”), în acelaşi timp cazacii abia sosiţi înMoldova „nu-l credea” şi-i solicitau lui Ion Vodă „să fie treaz şi cu pază”.

Evident, bănuiala cazacilor ar fi trebuit să aibă o explicaţie, pe care nuo găsim însă pe paginile cronicii lui Nicolae Costin. În cele din urmă,relatează în continuare cronicarul, Ion Vodă „să vădzu amăgit de Irimiiapârcălabul ... care au viclenit pre domnul său”.56 La începutul bătăliei,detaşamentul pârcălabului Eremia ar fi trecut de partea turcilor, aceşteaar fi fost întorşi de turci, pentru a lupta împotriva trupelor lui Ion vodă şi, în consecinţă, a fost nimicit de focul artileriei moldovenilor.

Aprecierea, cum se pretinde de obicei, obiectivă a acesui caz este oîntreprindere destul de dificilă. Pe de o parte, acţiunea boierilor nici-decum nu mai poate fi socotită drept „trădarea” domnului (subl. –I.E.) Moldovei, or, Ioan Vodă, din punct de vedere juridic, la momentulbătăliei, nu mai era domn în ţară, fiind lipsit de această demnitate deotomani, de la care la 1572 primise scaunul domnesc, înainte de declan-şarea războiului antiotoman, iar boierii moldoveni nu au avut nicio atri-buţie la venirea lui la domnia Ţării Moldovei. Pe de altă parte, boierii aufost alături de domn pe parcursul a trei campanii militare, „războaie”,cum le numeşte Grigore Ureche, şi cu toate că ele într-un anumit sens

au fost victorioase, ei au rămas convinşi că puterea otomană nu va puteafi învinsă, dacă ţara nu va avea ajutorul unor aliaţi puternici, cazaciifiind mult prea puţini pentru rezolvarea problemei privind înlăturareasuzeranităţii otomane.

Relatând despre intrarea lui Despot vodă (1561-1563) în Moldova, înintenţia sa de a ocupa scaunul domnesc, cronicarul Azarie ne informează că Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568) a opus rezistenţă înbătălia de la Verbia de la 18 noiembrie 1561, dar, chiar de la început afost trădat de o parte din oştenii săi: „Erau unii dintre cei dintâi luptă-

tori care au trădat (subl. – I.E.) pe voievod şi de la început au apucat-ola fugă”.57 Şi în acest caz avem fenomenul trădării manifestat pe câmpulde luptă.

Venirea lui Despot Vodă în Moldova şi faptul că ţara nu l-a ajutat pe Alexandru Lăpuşneanu nu este apreciată însă de către Grigore Ureche

55 COSTIN 1990, 270, 284. Alexandru Guanin (1534-1614), cronicar polon de origineitaliană, autor al unei descrieri istorico-geografice despre Polonia şi Lituania. Acesta,la rândul său, a preluat aceste informaţii de la cronicarii poloni Paprocki şi Gorecki.

Ideea trădării descinde doar din lucrările lor (PÂSLARIUC 2009, 81).56 COSTIN 1990, 278-281.57 CRONICILE 1959, 142.


36/530

37


drept trădare: „ţara pizmuind lui Alixandru vodă, n-au vrut să sae laoaste”.58 Mai mult chiar, învingerea lui Alexandru Lăpuşneanu de cătreDespot Vodă nu este pusă de cronicar pe seama faptului că ar fi „fosturăzboiul cu viclenie”, cum „zic unii”, ci este încredinţat că aceasta a fostvoia lui Dumnezeu: „iară acestea de la Dumnezeu sântu tocmite, ca

nimica să nu fie stătătoare pre lume, ci toate de răsipă şi trecătoare: precei de jos îi sue şi pre cei suiţi îi pogoară, ca să fie de pildă şi de învăţă-tură noao, să cunoaştem că nu avem nimica pre lume, f ără numai lucruribune”.59

Dar nici noul domn nu a îndreptăţit speranţele boierilor moldoveni.Despot Vodă s-a dovedit a fi „răsipitor de lege”, „calcă obiceele ţării şiface şi jafuri, ce şi legea cu totul rămăsese de batjocură”.60 În acestă situ-aţie boierii s-au sf ătuit cu hatmanul Tomşa ca să înlăture pe Despotvodă din domnia Moldovei. În continuare, conform lui Grigore Ureche,numai Tomşa este considerat viclean: „au viclenit Tomşa hatmanulpre domnu-său”, „Tomşa hatmanul ... află vreme ca să viclenească pre domnu-său”, „Tomşa hatmanul ... ş-au tocmitu lucrurile sale celeviclene (subl. – I.E.) dispre domnu-său”.61 Totuşi, Despot Vodă „văzu că l-au viclenitu toţi boierii (subl. – I.E.) şi l-au părăsit toţi slujitorii şiţara s-a ridicat împotriva lui”.62

Aşadar, iarăşi avem în faţă două cazuri mai specifice: boierii şi ţaranu l-au susţinut pe Alexandru Lăpuşneanu, apoi boierii şi ţara s-au

ridicat împotriva lui Despot Vodă. Evident, calificativul de „trădare” şi„trădători” nu poate fi acceptat: şi în aceste cazuri este vorba de luptă politico-ideologică dintre facţiunile boiereşti adverse.

Cu atât mai mult că în lupta pentru putere părţile se învinuiaureciproc de „trădare”, „viclenie”. Acel care la moment deţinea putereadeţinea şi adevărul şi, în consecinţă, „viclenii” erau decapitaţi.

„Statutul” de „viclean” nu era potrivit nici pentru boieri, nici pentruoşteni. Relatând despre asediul Sucevei de către Ştefan Tomşa (1563-1564), unde se afla Despot Vodă, Grigore Ureche înserează în cronica sa

un pasaj destul de semnificativ: „ Într-aceia multă gâlceavă şi hreamătsă auziia dinlontru, că Dispot prepuind de viclenie pe căpitanul pedestra-şilor, anume Dervici Pătru, că s-au ajunsu cu Toma şi va să-i dia cetatia,au scos cabiia şi l-au omorât. Într-aceia slujitorii văzându năpastia şimoartea căpitanului lor, mare zarvă f ăcură şi întăi să ispitiia să omoară pre Dispot Vodă, apoi să sf ătuiră că vor zice că nu pentru căpitanul l-au

58 URECHE 1988, 175.59 URECHE 1988, 175-176.60

URECHE 1988, 185.61 URECHE 1988, 187, 189.62 URECHE 1988, 192.


37/530

38


omorât, ce au viclenit pre domnul său şi s-au lăcomit de au luat bani dela Tomşa vodă. Şi aşa rupseră sfat ca să trimiţă să le jure Tomşa să fie eislobozi, iară ei să-i deşchiză cetatea şi să hălăduiască ei şi de nume deviclenie să să curăţască (subl. – I.E.)”.63

Teama oştenilor de a fi apreciaţi cu „nume de viclenie” era destul

de întemeiată. Cronica moldo-polonă ne informează destul de limpedecă „pentru trădare, care acolo (în Moldova – I.E.) nu este rară, însuşidomnul îl pedepseşte îndată cu capul; el însuşi judecă”.64

Sfârşitul lui Despot Vodă a fost tragic. Învinuit de Tomşa în maimulte f ărădelegi, el a fost lovit de către domn cu buzduganul, apoi a fostomorât de mulţimea oştenilor.

Cronica moldo-polonă invocă fenomenul trădării şi în cazul lui Dimi-trie Wisniowiecki, pe care moldovenii l-au chemat să le fie domn, ulteriorînsă „trădându-l l-au trimis la turci cu un mare număr de poloni şi devolinieni”.65

Revenirea lui Alexandru Lăpuşneanu la domnia Moldovei a fostdezastruoasă pentru boierime. Cronicarul Azarie ne informează că el s-arăfuit crunt cu boierii care l-au viclenit, el „a adunat ... pe cei ce unelti-seră mai înainte cu viclenie (subl.– I.E.) o sfâşiere, mai ales pe boieriicare se lepădaseră şi pe toţi i-a dat morţii vrednice de milă”.66

Mai mult chiar, Grigore Ureche ne informează că Alexandru Lăpuş-neanu prin intermediul Porţii cerea de la poloni „pre viclenii săi”, pe

Tomşa şi însoţitorii lui, dar polonii s-au răfuit singuri cu fostul domn,care a fost decapitat la Liov.67 Alexandru Lăpuşneanu i-a pedepsit cruntşi pe „vră jmaşii săi cei din casă”. Bănuiţi „pentru vicleşugul lor”, 47 deboieri, „f ără altă curte ce nu s-au băgat în samă”, au fost măcelăriţi.68

Cronicarul moldovean Grigore Ureche se pare că îşi dă seama deaceastă situaţie confuză din Moldova, care împărţea locuitorii în „ainoştri” şi „trădători”. El condamnă acest comportament al domnului,mai bine zis acest obicei din Moldova, „de per f ăr-de număr, f ăr-de jude-cată, f ăr-de leac de vină”, de

anuar antim 2010 format romania

Documents